Can you hear me?

Ploua, ploua rău de tot cu picături mari de apă şi în doar două minute deja se umpluseră străzile cu apă. Azi era o zi nu foarte plăcută pentru ea, căci acum un an o prietenă de-a ei a murit într-un accident de maşină. 17 august 2010. Data care îi dădea fiori numai când o vedea. Era groaznic. Era prietena cea mai bună a ei, şi a lăsat-o singură. Nu credea că va trece aşa uşor peste asta, şi nu trecuse, încă era tristă, încă era distrusă.
Se duse pe pod, plimbându-se de-a lungul lui, înainte şi înapoi. În minte îi treceau momentele frumoase petrecute alături de Haneul, prietena ei. Nu credea că ea va muri atât de repede. Nu credea că ea va rămâne singură. Nu credea asta. Nu dorea să creadă asta, de fapt. Dar s-a întâmplat şi ea încă nu trecuse peste asta, deşi părea fericită şi foarte veselă. Nu, ea nu era aşa. Ea nu mai e aşa de un an. Un an întreg. Se schimbase, intrase în depresii, şi tot ce îşi dorea era să fie cu Haneul, dar asta nu se va mai întâmpla.
În acel moment îşi dădu frâu liber lacrimilor sale, plângând extrem de tare şi de mult, cu suspine chiar. Se ghemui pe jos, lipindu-şi genunchii de piept. A plâns aşa mult şi bine. În acea zi a plâns ore întregi, iar în acel an, zile întregi, săptămâni, luni. Nu se oprea din plâns. Era prietena cea mai bună, cea care i-a fost mereu alături, unsprezece ani întregi şi acum a părăsit-o.